LondonezaEurovision nu este chiar concursul meu preferat, dar mai urmăream din când în când, poate și datorită faptului că îmi aduce aminte de copilărie. Pe vremea aceea, în anii 1970, era singura emisiune muzicală internațională și singura ocazie să mai aud și altceva decât „Steaua fără nume” sau „Crizantema de aur”. Mai era „Cântarea României”, la care am participat de câteva ori cu corul școlii, tot așa, din lipsă de altceva. Mi-a plăcut muzica de când mă știu, și să o cânt, și să o ascult. Din păcate, educația mea muzicală era știrbită de lipsa accesului la muzica bună. Am recuperat după 1990, când am ascultat orice judecând cu sufletul, alegând doar ceea ce îmi transmitea o emoție profundă. Iar de când m-am mutat în Londra și sunt înconjurată de prieteni englezi, mari pasionați de muzică și de aparatură muzicală, gusturile mele muzicale s-au șlefuit mult.
Pe Alexandra Căpitănescu am remarcat-o la Vocea României, apoi i-am urmărit evoluția în mediul on-line și, când a câștigat selecția Eurovision România, m-am bucurat foarte mult. Îmi place fata. Are charismă, ținută, prestanță, prezență, și o voce foarte bună. Când apare pe scenă, stăpânește foarte bine momentul. Este foarte tânără și este deja un star. Am ascultat „Chock me” atât de mult, încât l-a prins și pe Mihai – iar el nu prea ascultă rock.
Sunt voci care susțin absolut nefondat ideea că Eurovision nu contează. Cum să nu? Este un concurs muzical internațional uriaș, la care se uită 180 de milioane de oameni. Are cea mai mare audiență, alături de Super Bowl (SUA), FIFA World Cup Final și Academy Awards. Este o trambulină fantastică pentru artiști și contează enorm.
La semifinale nu am avut emoții, am fost sigură că Alexandra se califică, deși semifinala 2 a fost mult mai grea decât semifinala 1. Am urmărit relaxată, cu plăcere, votând de pe toate cardurile familiei.
Aseară a fost finala. Alexandra a cântat penultima, poziția 24, și după prestația ei internetul a explodat. Creșteau vizualizările văzând cu ochii. Atunci am început să cred că vom câștiga și au apărut emoțiile. Erau emoții pozitive, foarte puternice. Wow, putem câștiga!
Și a început votarea. Mai întâi au votat juriile de specialitate din cele 35 de țări.
Mihai lucra în living, cu un ochi la TV, și comentam împreună votarea. În paralel, comentam pe net cu prietenii români din Londra: – De ce merge așa prost votarea pentru Alexandra, ce se întâmplă? Până și Moldova ne-a dat numai 3 puncte, în loc de 12 puncte cât ne dădea de obicei. Dezamăgirea lua treptat locul bucuriei și nu era deloc plăcut. Punctele mici pe care le primeam nu se potriveau cu datele de pe internet, unde eram printre favoriți și vizualizările creșteau. Iar se votează politic? Și, totuși, Bulgaria primea punctaj maxim, era greu de crezut teoria cu politicul. În decurs de câteva minute, am trecut de la euforia victoriei, la dezamăgirea înfrângerii. Ce-o fi fost în sufletul Alexandrei și al trupei? Acești tineri talentați și muncitori, care se prezentaseră excepțional, nu meritau o asfel de ofensă. Dezastru.
La finalul „votului de specialitate” eram pe locul 13, cu numai 64 de puncte. În fața noastră erau situate prestații mult mai slabe, artiști buni – da, dar fără magie. Ai noștri avuseseră tot, voce, show, magie, locul 13 era o nedreptate greu de acceptat. Mă învârteam în cerc prin living, comentând cu năduf balcanic.
– Începe votul publicului, zice Mihai închizând laptopul la care lucrase până atunci. Mai avem o șansă. Pe grupul unde comentam cu prietenii, s-a lăsat tăcere. Emoțiile creșteau, iar ochii erau țintă pe tv. Și a venit votul publicului… cu 232 puncte, Alexandra urcă impresionant pe locul 1. A fost o bucurie uriașă, un moment greu de descris în cuvinte. Inima bătea repede și puternic, toți săream în sus de bucurie. Dar cea mai frumoasă reacție a avut-o Alexandra noastră și trupa ei.
(Dați click pe imaginea de mai jos, ca să vedeți filmarea cu momentul culminant).
Pentru câteva minute am fost în fruntea clasamentului și eu cred că acolo ar fi trebuit să rămânem. Îmi place piesa Bulgariei, câștigătoarea, am și dansat zilele trecute ascultând-o, dar nu este o piesă de locul 1. Îmi aduce aminte de Gangnam Style, o trăznaie care a ars ca fluturele la lampă. Îmi place și piesa Israelului, m-a prins de prima dată când am auzit-o și am tot fredonat-o zilele astea, dar este o piesă cu un vibe retro care, prin comparație cu energia piesei noastre, nu are cum să fie înaintea noastră. Omenirea evoluează și trebuie să ținem pasul, iar talentele tinerilor ar trebui să fie prioritare. Cei care reclamă faptul că muzica de la Eurovision nu mai este ca muzica anilor ’80, ar trebui să se uite la mașina din garaj, la hainele din dulap, la mâncarea din frigider. Nimic nu mai este ca în anii 80, totul este altfel și ne place.
România, cu Alexandra Căpitănescu & trupa, s-a clasat pe onorabilul loc 3. Felicitări tuturor artiștilor, compozitorilor, echipei de producție, echipei TVR, și nu în ultimul rând DIASPOREI. Cea despre care unii își amintesc doar la nevoie. Pentru mine a fost cel mai frumos și mai intens concurs Eurovision. Mulțumesc, Alexandra & trupa: Bogdan Stoican – Chitară, Matei Cohal (Matei-Mihail) – Bas, Luca Șofron (Luca-Alexandru) – Clape / Diverse, Thomas Circota – Tobe!
Mai jos este graficul cu votarea, cum ne-a votat juriul și cum ne-a votat publicul din fiecare țară. https://eurovisionworld.com/eurovision/2026#romania
