Happy Valentine’s Day!

Pe mama o chema Valentina și, ani de zile, am serbat-o pe 10 februarie, că așa scrie în calendarul creștin ortodox, că pe 10 februarie este Sfânta Valentina. Și noi suntem creștini ortodcși, deci ne-am conformat. Apoi, 25 de ani mai târziu, s-a născut primul meu băiat, tot pe 10 februarie. A fost bucurie mare în familia noastră, copilul se născuse frumos și bun, iar bunica era foarte mândră și se sărbătoreau împreună cu multă iubire și chef de viață. Au mai trecut doi ani și s-a născut băiatul meu cel mic, pe 18 februarie. Și pentru că eu și soțul meu ne căsătorisem într-o zi de 2 februarie, am unit toate aniversările, ca să fie toată lumea fericită, și am hotărât de comun acord să facem o singură petrecere… pe 14 februarie. Era anul 1995 și nu aveam habar că undeva pe planetă există Valentine’s Day.

Eu știam doar de Dragobete, care este pe 24 februarie, sărbătoare la care participasem de câteva ori în studenție. Se făcea un bâlci mare la Buzău, orașul prietenului meu din acea vreme, cu tot felul de tiribombe, mere coapte și vată pe băț. Mă învârteam în roata mare cu lanțuri până amețeam și apoi o luam de la capăt. Nu-mi era frică de nimic și mi se părea că timpul este infinit. Tinerețea îmi dădea cât curaj doream eu.

Câțiva ani mai târziu, vorbeam la telefon cu un arhitect despre un proiect foarte important și urgent. Suportam zilnic presiuni uriașe din partea șefului, ca să demarăm rapid. După mai multe discuții cu arhitectul, mai rămânea să ne întâlnim a doua zi ca să semnăm. În epoca de dinaintea Internetului, contractele se scriau pe foi adevărate și se semnau, față în față, scriind de mână cu stiloul.

– Nu ne putem vedea mâine, mi-a spus domnul arhitect chicotind. Este Valentine’s Day!

– Ce este asta? l-am întrebat naivă și foarte deranjată. A doua zi era vineri și apoi urma weekendul, deci ar fi urmat 3 zile de amânare. Pentru mine asta însemna ca-tas-tro-fă.

– Este Ziua Iubirii, doamnă. Merg și eu cu iubita la munte, să ne iubim.

Și dus a fost. Nici nu l-am mai văzut de atunci, deși secretara spunea că suna insistent. După întâmplarea asta, ori de câte ori auzeam de Valentine’s Day, și auzeam din ce în ce mai des, mă enervam. Mi se părea cea mai aiurită sărbătoare. O nouă capcană comercială ca să scoatem bani din buzunar.

Noi continuam să ne serbăm în familie, păstrând an de an tradiția, fără să ne identificăm în vreun fel cu Valentine’s Day. Și țin minte că mama, credincioasă convinsă, se supăra că rudele și prietenii o sunau să o felicite pe 14, nu pe 10. Se supăra foarte tare.

Anul acesta este primul an în care nu am mai făcut liste lungi cu invitații la petrecere, nici liste cu cumpărături pentru un meniu atractiv și nici playlist cu muzică de dans. Casa este curată, razele soarelui mângâie mobila , soțul face cafeaua, iar eu simt un gol pe care nu știu cu ce să-l umplu.

– La ce te gândești?, mă întreabă soțul zâmbind.

– Mă gândesc ce frumos era altădată, când casa era plină și făceam petreceri. Ce mai sărbătorim noi acum?

– Sărbătorim Valentine’s Day! 🙂

Ne-am îmbrăcat frumos și am plecat în parc. A fost o zi frumoasă, cu soare. Parcul era plin de oameni și de flori, de păsări și de gâze. De viață. Ne-am plimbat ținându-ne de mână, povestind și râzând. Avem amintiri multe și frumoase.

Iar seara, în drum spre casă, ne-am oprit la restaurantul din colț și am luat pentru acasă ceva special. Un burger pe care l-am împărțit, brioșe și o sticlă de vin roșu. Și iar am povestit, și iar am râs.

Nicolae Iorga a spus: „Fă rai din ce ai!”. La mulți ani, de Valentine’s Day!